31.07.2017

Cateheza despre “Slujirea aproapelui”

170727-cateheza-tineri-4

Un cărturar oarecare, anume Evloghie, pornit fiind din dumnezeiască dragoste, s-a lepădat de lume şi, împărţindu-şi la săraci averea sa, şi-a lăsat pentru sine puţină avuţie şi ceva aur.
 

Deci, neputând el să mai lucreze, s-a făcut pustnic. Şi fiind ispitit de lenevire şi neputând nici singur a şedea, a aflat, lepădat în uliţă, pe un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, fără numai limba. Iar Evloghie s-a făgăduit lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, pentru numele Tău, voi lua pe acest slăbănog şi-l voi odihni pe el până în ziua morţii lui, ca şi eu, pentru aceasta, să mă mântuiesc. Şi-mi dă mie, Doamne, răbdare, ca să-i slujesc lui”. Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: “Voieşti ca să te iau şi să te odihnesc pe tine?”. Şi i-a zis lui slăbănogul: “Adevărat, stăpâne, voiesc.” Şi a zis Evloghie: “Mă voi duce să aduc un catâr şi te voi lua de aici”. Şi, cu multă bucurie, slăbănogul a primit. Apoi, aducând catârul, l-a luat pe el şi l-a dus în casa sa şi-l îngrijea pe el în toate trebuinţele lui. Şi a petrecut slăbănogul în casa lui Evloghie cincisprezece ani. Iar Evloghie îi slujea ca unui părinte şi-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl hrănea şi-l purta cu mâinile sale.
 

Însă, după acei cincisprezece ani, i-a învrăjbit pe ei diavolul, vrând să lipsească pe Evloghie de plată, iar pe slăbănog de odihnă, şi a început a răzvrăti pe slăbănog. Deci, a început slăbănogul a se mânia şi a grăi cuvinte de defăimare: “O, şchiopule, o, şchiopule, tu eşti rob şi de la stăpânul tău ai fugit, că avuţia lui i-ai furat şi acum, arătând că eşti milostiv, luându-mă pe mine în casa ta şi că, prin mine, voieşti a te mântui”. Iar Evloghie se ruga şi-i mângâia lui inima, zicându-i: “Nu, stăpâne, nu grăi aşa, ci spune-mi mie ce rău ţi-am făcut şi mă voi pocăi”. Iar slăbănogul îi zicea aşa: “Nu-mi trebuie îmbunările tale. Aruncă-mă pe mine, ducându-mă pe uliţe, că nu-ţi poftesc odihna ta”. Iar Evloghie îi zicea: “Rogu-mă ţie să te mângâi de această mâhnire”. Iar slăbănogul mai vârtos se aţâţa cu mânia asupra lui, strigând: “De acum nu voi mai răbda vicleşugul tău, nu-mi este plăcută mie viaţa aceasta; eu carne vreau să mănânc”. Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, el a răcnit iarăşi: “Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor vreau să privesc”. Şi i-a zis Evloghie lui: “Eu îţi voi aduce mulţime de fraţi”. Iar el iarăşi, cu mânie, a grăit: “Vai de mine ticălosul, faţa ta de acum nu vreau să o mai văd, iarăşi, îmi vei aduce mie de acei care, asemenea ţie, mănâncă pâinea în zadar”. Şi s-a tulburat şi, cu necuvios glas, a ţipat grăind: “Nu vreau, nu vreau, ci la răspântii voiesc, leapădă-mă pe mine, acolo unde m-ai aflat, că de-aş fi avut mâini, m-aş fi spânzurat, sau m-aş fi junghiat”. Căci aşa îl prinsese pe el dracul. Atunci Evloghie, plecând, s-a dus la nişte călugări şi le-a zis lor: “Ce voi face, că în deznădăjduire m-a adus pe mine slăbănogul acesta?”. Şi i-au grăit lui: “Pentru ce?” Şi a răspuns: “Amar îmi face mie şi nu pricep ce voi face. Să-l lepăd pe el? Dar m-am făgăduit lui Dumnezeu şi mă tem. Iar de nu-l voi lepăda, rele zile şi nopţi îmi dă mie şi nu ştiu ce voi face cu el”. Şi i-au zis lui aceia: “Să mergi cu noi la marele Antonie şi să-i vesteşti lui şi ceea ce-ţi va zice ţie, aceea să faci. Dumnezeu îţi va grăi ţie prin Antonie şi-ţi va vesti ţie”. Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe dânşii.
 

Deci, ameninţând pe ologul, l-a pus într-o corabie şi a ieşit noaptea şi l-a dus pe el în mănăstire, la marele Antonie, şi i-a vestit lui pentru ce a venit. Iar el i-a poruncit să spună înaintea tuturor fraţilor. Deci, după porunca marelui Antonie, robul lui Hristos, Evloghie a zis înaintea tuturor: “Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat pe uliţă, negrijindu-se nimeni de el, şi l-am miluit pe el şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea mie darul răbdării ca să-l odihnesc, ca şi eu să mă mântuiesc prin el şi el să fie odihnit de mine. Şi, iată, sunt cincisprezece ani de când suntem împreună, precum ţi s-a descoperit sfinţiei tale, Părinte, şi nu ştiu de va fi primit la Dumnezeu ceva din cele făcute de mine în atâţia ani, că osteneală multă îmi face acum mie. Şi am socotit să-l lepăd pe el, dar mă zbat numai eu singur. Pentru aceasta am venit la Sfinţia ta, ca să mă înveţi ce să fac eu şi să te rogi pentru mine, că acum cumplit mă osteneşte”. Iar marele Antonie i-a grăit lui, cu glas greu şi mânios: “Oare îl vei lepăda, Evloghie? Dar Hristos nu Se va lepăda de el. Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti pe el mai bun decât pe tine”. Şi, aceasta auzind, Evloghie s-a înspăimântat. Iar lăsând pe Evloghie, marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe slăbănog şi i-a grăit lui: “Şchiopule şi slăbănogule, nevrednic cerului şi pământului, nu mai încetezi a mânia pe Dumnezeu şi pe fratele tău? Au nu ştii că Hristos este Cel ce-ţi slujeşte ţie? Cum îndrăzneşti a te împotrivi lui Hristos? Au doară nu pentru Hristos s-a robit acesta pe sine, pentru a-ţi sluji ţie?” Iar, după ce l-a mustrat şi pe acesta prin cuvinte, a mai tăcut puţin. Şi, după aceasta, i-a învăţat pe amândoi şi le-a zis lor: “Să nu vă abateţi de la calea voastră, fiilor, nicidecum, ci să mergeţi cu pace şi să nu vă depărtaţi unul de altul. Să lepădaţi toată întristarea pe care diavolul a aruncat-o între voi şi, cu cinste şi cu dragoste, să vă întoarceţi la chilia întru care aţi vieţuit. Că ispita v-a venit vouă de la satana, de vreme ce ştie că amândoi sunteţi aproape de sfârşit şi vrednici de cununi veţi fi de la Hristos, acela prin tine, iar tu prin el. Deci, de acum nimic rău să nu mai gândiţi, că atunci când va veni îngerul şi nu vă va afla pe voi împreună la acelaşi loc, lipsiţi de cununi veţi fi…”. Şi ei, grăbindu-se, îndată au venit la chilia lor şi, petrecând ei cu desăvârşită dragoste patruzeci de zile, a murit fericitul Evloghie şi s-a dus la Dumnezeu. Iar după acesta, a treia zi a murit şi slăbănogul şi s-a dus la Dumnezeu, întru veşnică odihnă.