21.05.2017

Cateheza despre “Gânduri”

170510-cateheza-tineri-2
 

Iată, după Sfântul Marcu Ascetul, cum trebuie să ne îngrijim și de gândurile noastre, sau cum trebuie să le raportăm pe toate la Hristos care locuiește în inima noastră.
 

Mai întâi, orice gând bun rasare în noi să-l aducem, de la prima apariție în cuget, ca jertfă lui Hristos, Cel ce locuiește în adâncul inimii noastre. “Templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care e sădit de Dumnezeu. În sfârșit, altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către mine și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar acest templu are și un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Înaintemergător, locuind, de la Botez, în noi. Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere însă care dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști nici de au fost primite jertfele de gânduri sau nu. (…)”.
 

Așadar, orice gând nevinovat apare în noi să-l închinăm lui Hristos, sau să-l punem în legătură cu gândul la Hristos, din prima clipă, pentru că orice gând e pândit de “fiarele din trestii” (Ps. 67, 31), adică de duhurile rele, sau de gândurile pătimașe ale noastre care se reped din ascunzișul lor și mușcă din el, vătămându-i frumusețea sau răpindu-l. Felul cum un gând nevinovat care răsare în cuget este mușcat și întinat îndată de unul rău, l-a descris pentru prima dată Evagrie, cu următoarea pildă: “Am gândul de a primi niscai străini, și-l am într-adevăr pentru Domnul; dar venind ispititorul, îl taie și furișează în suflet gândul de a primi pe străin pentru slavă”. Gândul nevinovat, este, dupa Evagrie, sau omenesc, sau îngeresc. Gândul omenesc aduce în minte forma simplă a unui lucru, de pildă forma aurului. Gândul îngeresc asociază forma simplă a unui lucru, cu un înțeles bun, duhovnicesc. De pildă, cercetând rosturile bune ale aurului, dă lauda lui Dumnezeu. Dar duhul rău sau gândul pătimaș atacă aceste gânduri și asociază la ele o patimă. De pildă, daca în primul moment omul privește simplu la o bucată de aur, sau îl privește cu gând bun, duhul rău sau gândul pătimaș trezind pofta după aur a mușcat acest gând și l-a întinat, și nu mai e întreg si nevătămat.
 

Noi trebuie să păzim gândul nevinovat ce a apărut în noi ca să nu fie atras de o poftă sau prins într-o cugetare pătimașă. “Gândurile veacului acesta, spune Evagrie, le-a dat Domnul omului ca pe niște oi unui păstor bun. Pustnicul trebuie deci să păzească zi și noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii. Așadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârtește în noi învăluit în ură, să știm că o fiară l-a luat pe el. Asemenea și gândul despre femeie, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă”.
 

Iar metoda cea mai sigură prin care putem păzi nevătămat gândul simplu, sau gândul bun apărut în noi, prin care putem sta tare pe lăngă el, este să-l asociem cu gândul la Hristos, să I-l aducem Lui ca jertfă. Prin aceasta am preîntâmpinat răpirea și ducerea lui pe panta unei cugetări pătimașe. Prin aceasta am dat cugetării și voinței noastre un sprijin, încât pot rămâne fidel acestei forme prime a gândului care a apărut. Altfel, patima duce cugetarea, fără să vrem, pe cine știe ce cărări, producând fenomenul așa-zis al împrăștierii ei, până ce scăpăm cu totul frânele gândurilor din mână, ceea ce aduce și o viață externă necontrolată și pătimașă. Paza gândurilor este o pază ce și-o face mintea sie înseși. Desigur, mintea nu poate fi oprită de a lucra continuu. De aceea trebuie să veghem mereu asupra ei. Iar scopul aceste vegheri este fie ca, primind gândul, să se desfășoare într-o cugetare pioasă, provocând asociații de gânduri cucernice, fie ca, apărând alte gânduri ca începuturi de alte serii, ele să fie iarăși din prima clipă îndrumate pe albia cea sănătoasă. Aceasta este o cale strămtă, o cale susținută de un efort continuu, care la început e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai ușoară.
 

Aducând mereu primele gânduri nevinovate jertfă lui Hristos, la început prin nădejdea că ne va face simțită prezența Lui în inimă, căci deocamdată nu-I simțim prezența, vom sfârși prin a simți că e în noi, căci ni se va deschide inima noastră în care sălășluiește El. Pentru că în definitiv, aceasta este inima: sensibilitatea pentru prezența lui Hristos și sensibilitatea statornică pentru bine. În mod concret experiența că avem o inimă o vom câștiga când vom simți prezența lui Hristos, când ea s-a deschis ca să-L vedem. Până nu vedem pe Hristos în noi, n-am dobândit “simțirea minții”, “simțirea inimii” pentru Hristos, cum spune Diadoh al Foticeii, nu ni s-a deschis inima, ca de acolo să ni Se descopere Hristos și să se reverse peste toată viața noastră și sufletească, și exterioară bunătatea și înțelegerea Lui, unite cu bunătatea și înțelegerea noastră. Până nu s-a făcut această deschidere, această trezire a “simțirii” prezenței lui Hristos, prin minte, trebuie să batem la ușa ei cu gândurile jertfite lui Hristos, în nădejdea că vom dobândi simțirea prezenței Lui și prin aceasta ni se va deschide inima. E singurul mijloc prin care putem face să ni se deschidă inima și să ni Se descopere Hristos în noi, singurul mijloc prin care putem afla că avem o inimă și pe Hristos în ea, prin care putem deveni “oameni de inimă” în mod efectiv. Trebuie să ne exercităm în acte de sensibilitate, ca să dobândim sensibilitatea. Căci inima, și Hristos cel din ea, nu primește nici un gând pătimaș, învârtoșat, murdar, și deci nu se deschide la bătaia acestui fel de gânduri. “Cămările acestea curate care sunt cele mai dinlăuntrul sufletului și casă a lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile deșarte ale veacului acesta, fie că sunt raționale, fie că sunt neraționale, fără numai acestea trei pe care le-a numit Apostolul: credința, nădejdea și dragostea”. Dar credința, nădejdea și dragostea exprimă starea de sensibilitate pentru Hristos a celui ce bate la ușa inimii sale, devenită prin Botez casă a lui Hristos, cu fiecare gând întâi născut.
 

(Părintele Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica bisericii ortodoxe.)